Home / Actual / Povestea unui meșter săcelean – singurul care mai face paftale în România

Povestea unui meșter săcelean – singurul care mai face paftale în România

Sipos Gaudi Istvan este singurul meşter popular care reînvie arta vechilor aurari medievali. Meşterul popular este un ceangău din Săcele. Ceangăii din Ţara Bârsei sunt o ramură maghiară, de confesiune evanghelică, luterană.

Săceleanul Sipos Istvan are 62 de ani şi este pensionar. El meştereşte paftale (încheietoare ornamentale la haine sau cingători) cum se făceau pe vremuri, care mai sunt folosite la costumele populare săseşti si maghiare. Chiar dacă veşmintele la care se asortează paftalele se purtau în anii 1800, există şi acum cereri pentru cele două produse realizate din alamă.

Meşterul săcelean este de meserie cizelator gravor şi a lucrat timp de mulţi ani la Cooperativa Arta din Braşov, unde realiza produse artizanale. Făcea căni din cositor, după modele vechi din Sibiu. Erau halbe de bere, care erau exportate în Germania şi erau foarte apreciate. Acolo a învăţat cum se prelucrează metalul, cum se fac modelele, cum se montează pe metal tot felul de ornamente. Omul îşi iubeşte merseria pe care a înălţat-o la rang de artă şi nu a renunţat la ea nici acum, chiar dacă a ieşit la pensie. Sipos Gaudi Istvan şi-a amenajat acasă un atelier unde face cingători şi paftale, accesorii obligatorii la costumele ceangăieşti.

Am primit o cingătoare veche de la bunica ca amintire şi mi-a zis ca să o păstrez dacă îmi place acest lucru. Şi eu chiar am avut grijă de ea vreo 40 de ani. Tot mă uitam la cingătoarea asta şi când am ieşit la pensie am zis că trebuie să fac astfel de cingători. Încet-încet tot mă uitam şi până la urmă am desfăcut-o piesă cu piesă şi aşa am început să fac prima cingătoare.

Acum, Sipos se poate mândri că realizează adevărate opere de artă din alamă şi puţin argint, iar unele au mărgele de sticlă, perle de cultură şi chiar pietre Swarovski. Şi mai are o mulţumire: „În ultimul timp văd că tinerii revin la tradiţii şi sunt tot mai interesaţi să afle, să vadă cum era odată, să înveţe. Parcă am trecut de faza în care toată lumea fugea de sat şi de tot ce e popular. Femeile din Săcele şi-au făcut costume noi. Ce pot să vă spun este că se revine, mie aşa mi se pare, la obiceiurile noastre, şi asta mă bucură foarte tare”.

O meserie migăloasă

Ca să poţi să lucrezi cu alama, îşi dezvăluie secretele meşterul, trebuie să cunoşti proprietăţile acestui material şi cum se comportă, cum se prelucrează, cum se lustruieşte. Recunoaşte că de multe ori „îl uită” Dumnezeu în atelier, dar iubeşte ceea ce face pentru că a investit mult suflet aici. „Este destul de migălos să faci o cingătoare. Îţi trebuie să faci baza, care s-a făcut pe timpuri din piele. Pe acestă piele s-a pus o catifea, peste catifea se coase frumos o panglică cu fir de metal, un fel de brocat. Dar nimic nu se face fără pasiune. Aşa ceva nu se lucrează pe bandă rulantă şi nu oricine poate să facă. E nevoie de mult timp, de răbdare, e o treabă foarte minuţioasă, de multă fineţe. Trebuie să ai respect pentru ceea ce faci, să vină din suflet şi să ai voinţă să duci treaba până la capăt. Bineînţeles, este nevoie şi de îndemânare pentru aşa ceva. De exemplu, dacă aş lucra 7-8 ore pe zi, aş putea face o cingătoare într-o săptămână bună”, ne explică nenea Sipos.

Aşa se face că paftalele şi cingătorile săseşti sunt piese extrem de valoroase, astăzi rare, care se transmit moştenire de la o generaţie la alta. Din cât am căutat, nu am găsit un alt meşter care să mai realizeze astăzi aceste podoabe. Până la domnul Sipos. Podoabele realizate de meşterul din Săcele sunt asemănătoare atât la porturile populare maghiare, ceangăieşti, cât şi la cele săseşti.

Şi la noi se poartă şi arată aproape la fel ca şi la saşi. Fiindcă aici la noi, în Ţara Bârsei, au trăit saşi şi maghiari, ceangăi, la un loc, iar la costumele noastre s-a preluat moda şi modelul podoabelor de la costumele săseşti. Sunt foarte asemănătoare. E vorba de influenţe. Modelele sunt tradiţionale, copii ale podoabelor care au fost odinioară, aşa cum le văd originalul, cum îmi sunt descrise, cum le văd în cărţi vechi. Mi le pun aici, în atelier, deasupra mesei mele de lucru. Apoi mă apuc de treabă. Eu păstrez totul exact aşa cum am pomenit. Atât că materiale se găsesc greu astăzi. Eu nu îmi permit să fac o cingătoare din argint aurit şi cu pietre semipreţioase, cum se făcea odată. Astăzi, tot ce am făcut până acum, este din alamă şi montez bucăţele de sticlă frumos şlefuită, colorată. Rezultatul însă e nemaipomenit! Am două fete care au şi ele costumele noastre, ceangăieşti. Poate cândva, pentru ele o să pot realiza aceste bijuterii tradiţionale aşa cum se făceau cândva, din argint aurit şi cu pietre preţioase.

Un meşteşug pe care le dispariţie: „Poate oricine să vină să îi arăt, să îi explic tot ce ştiu”

„Tot ce fac eu fac cu drag, îmi place ce fac şi mă mândresc cu asta. Nu ar ieşi nimic din mâinile mele dacă ar fi altfel. Nu fac pentru bani, fac pentru că oamenii se bucură şi îmi mulţumesc din suflet. Odată, când am dat o paftauă unei femei de aici, de la noi, a fost atât de impresionată încât a plâns. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că aşa ceva se mai poate face astăzi. Era exact cum ştiuse de la părinţii ei. Vedeţi, pentru mine asta e cea mai mare răsplată. Da, aş învăţa şi poate oricine să vină să îi arăt, să îi explic tot ce ştiu. Nu e lucru uşor, dar ce lucru frumos pe lume asta e uşor? Lucrurile care rămân, de care poţi fi mândru peste ani nu sunt simple. Dar merită tot efortul”, este convins Sips Gaudi Istvan. Maestrul Sipos are un site personal unde îşi promovează munca, http://siposgaudistvan.blogspot.ro/ Aici expune operele talentului său, singura expoziţie de care a avut parte până acum…

Arta aurarilor din Transilvania Evului Mediu

Saşii colonizaţi în Transilvania au adus cu ei meşteşugul prelucrării metalelor preţioase din regiunea Rinului şi Moseliei, din Germania de apus. Aurarii ajunşi aici au găsit loc prielnic pentru dezvoltarea breseli lor, lucrând pentru mănăstiri şi nobilimea feudală. În timp, s-au remarcat breslele aurarilor din Cluj, Sibiu şi Braşov. În secolul XIV se construia Turnul aurarilor din Sibiu.   Din secolul XV avem cel mai vechi regulament de breaslă cunoscut, cel al aurarilor saşi din Cluj, din 1473. Până la mijlocul secolului al XV-lea, meşteşugul aurarilor din Transilvania era executat numai de către saşi. Un secol mai târziu sunt consemnaţi şi meşteri maghiari. Perioada de înflorire a orfevrăriei transilvănene se stinge odată cu sfârşitul epocii feudale, la finele secolului al XVIII-lea. După această dată, rareori se mai puteau găsi, la Braşov, Cluj sau Sibiu, meşteri care pe lângă reparaţii curente să mai execute lucrări proprii, de cele mai multe ori după modele vieneze sau, ocazional, după modele vechi transilvănene, precizează siteul povestisasesti.com.

Un loc deosebit în cadrul lucrărilor meşterilor aurari transilvăneni îl ocupă podoabele care fac parte din costumul tradiţional săsesc şi maghiar. Paftaua de aur sau argint, bătută cu perle şi pietre scumpe, ornamentele de pe calcagul nobililor unguri, brâurile de arme, agrafele şi nasturii mantiilor, cingătorile, agrafele de păr şi pandantivele ofereau nenumărate posibilităţi aurarilor de a-şi arăta iscusinţa.

sursa: adevarul.ro

Ciprian Sterpu

2 comments

  1. "Sunteti o tara cu multa cultura" a spus candva Andre Rieu despre Romania si asa este. Toti trebuie sa cautam in fiecare coltisor cultura, bunul simt, talentul, munca si apoi sa le promovam. Aceasta este o obligatia noastra de romani.

  2. "Sunteti o tara cu multa cultura" a spus candva Andre Rieu despre Romania si asa este. Toti trebuie sa cautam in fiecare coltisor cultura, bunul simt, talentul, munca si apoi sa le promovam. Aceasta este o obligatia noastra de romani.

Leave a Reply