Home / Actual / 3 mituri greșite despre educația copiilor noștri

3 mituri greșite despre educația copiilor noștri

Trei mituri care pervertesc capacitatea noastră de a evalua corect educaţia în România sunt cele care propagă automulţumirea, autoiluzionarea şi agresivitatea:

edu 21.Mitul olimpicului român şi al studentului eminent în străinătate

Părinţii din clasa copilului meu trăiesc cu credinţa că sistemul de învăţământ actual este cel mai grozav din lume, dovadă stând faptul că ai noştri elevi sunt olimpici în lume şi că un elev român se va adapta şi integra cu succes în orice universitate din afară, fiind educaţi chiar peste nivelul elevilor care provin din alte ţări europene.”

Olimpicii noştri reprezintă poate 3-4 procente din totalul elevilor români. Excepţionalul, se manifestă, în genere, în mod natural, cu această pondere, în orice tip de comunitate. Aceşti copii premiaţi nu sunt produsul sistemului nostru de educaţie. Orice profesor care pregăteşte loturile olimpice naţionale vă poate spune asta: copiii noştri performanţi nu se pregătesc după programa de la clasă, cea în care înoată, de regulă, restul copiilor. Ei au un statut special: imediat ce sunt depistaţi ca având potenţial, li se serveşte o programă diferită de conţinuturile din trunchiul comun. Se pregătesc, practic, tot în sistem privat, într-o complicitate profesori-şcoală-familie, una a pasiunilor reale, dar şi a intereselor pragmatice. E adevărat, copiii români în genere, au un potenţial la fel de bun ca orice alţi copii europeni, ignorat de sistemul nostru îmbâcsit.

Cât despre brilianţii studenţi de peste hotare, întrebaţi-i câte meditaţii au făcut şi după ce programe s-au pregătit ca să ajungă acolo. Aceştia sunt, în majoritate, copii care şi-au dublat şcoala cu programe de pregătire, după-amiază, şi profesori capabili să îi antreneze după sistemul evaluărilor internaţionale.

2. Mitul  pedagogului român cu mare har

Există, în România, profesori excepţionali, care, au dezvoltat, pe cont propriu, în şcoli publice sau private, programe de învăţare moderne, cu impact extraordinar asupra elevilor. Există proiecte de reformare coerente şi programe rescrise de profesionişti. Există cadre didactice inteligente, adevăraţi formatori, capabili să creeze în jurul lor tradiţie sau să dezvolte şcoli de gândire psiho-pedagogică.

Problema este că aceştia sunt insulari, izolaţi în marea cea mare a mediocrităţii colegilor lor sau atârnând, într-o cvasinotorietate, de pretenţiile de superioritate ale funcţionarilor din inspectoratele locale. Nu există meritocraţie, nu sunt valorificaţi în echipe, nici posibilitate de a-şi radia natural harul asupra celorlalţi nu au, pentru că, de regulă, sunt trataţi cu un respect distant şi înfricoşat. Pe ei îi apreciază cu adevărat părinţii, sunt popularizaţi de recomandările lor, de social media şi de propriii elevi. Circulă o mulţime de poveşti frumoase şi despre aceştia, pe care le sărbătorim, ca să ne îmbătăm, din nou, cu apă rece când  proclamăm calitatea educaţiei româneşti. Viziunea aceasta de tunel este specifică omului sau sistemelor care încă se zvârcolesc în negare, care agonizează fără să se lase bătute sau înfrânte de adevăr. Ne prefacem că marele elefant din sufragerie nu există, pentru că alegem să privim pe fereastră, spre un colţişor de clasă de provincie, unde încă mai supravieţuieşte nobilul Domn Trandafir.

edu mic3. Mitul bătăii rupte din rai sau al milităriei date jos din pod

Cel mai dificil este să le vorbeşti românilor despre libertatea copiilor lor. Imediat se tem că asta ar duce la indisciplină şi dezorientare. Mulţi părinţi care recunosc că „şi-au pierdut copilul din mână”  îşi pun speranţa „aducerii pe calea cea bună”  într-un profesor care ştie „să bage respectul în el”. Cu forţa, cu frica, cu orice merge, dacă face asta din copil unul uşor de controlat. Suntem, încă, în plin ciclu al violenţei, fie fizică, fie una de ordin psihologic, subtil, însă la fel de gravă: noi, părinţii educaţi într-un model autoritar, pentru care principalele motivaţii erau frica şi ruşinea, tresărim cu mulţumire când recunoaştem aceeaşi repliere în copiii noştri. Nu puţine reacţii mi-au ajuns la ureche, furioase chiar, despre cum democraţia a stricat generaţia actuală, şi cât de bun era vechiul abecedar care ne ţinea pe toţi, încordaţi, în silabisire sincronă. Nu puţini sunt nostalgicii disciplinei nemişcate în clasă, ai liniştii care se aşeza, odinioară, peste zumzetul peniţelor arcuite în exerciţiu metodic.

Nu cred că este nimic în neregulă cu munca susţinută, cu rigoarea academică, studiul asiduu şi ambiţia excelenţei. Doar că acestea sunt calităţi la care poţi ajunge fără să frângi curajul, spontaneitatea opiniei, prospeţimea curiozităţilor şi dinamica întrebărilor de tot felul. Pentru că nu ne împăcăm cu propriile neputinţe de a satisface nevoile minţior actuale, regresăm la resorturile noastre iniţiale, batem din picior, ameninţăm, pedepsim, dăm jos milităria din pod. În România sunt încă mulţi profesori care îşi insultă sistematic copiii, care şi-i lovesc, ameninţă sau îi clasifică după competenţe decretate de ei. Despre asta ştiu şi părinţii, dar se tem să ia atitudine, pentru că mulţi, au în dosul urechii, vorba bunicii blânde de la ţară, care ne şoptea că „bătaia e ruptă din rai.”

*

E suficient să crezi aceste trei poveşti de mai sus ca să devii total rezistent la schimbare. Ele sunt inteligent speculate de Minister şi inspectorate – pentru că le asigură o relativă linişte şi amânarea cutremurului. Cât timp încă ne pregătim copiii pentru trecut, ei ştiu că au un viitor comod în scaune.

sursa: www.contributors.ro

Dacă îți place să fii bine informat, te așteptăm în cea mai mare și activă comunitate online din Săcele pe pagina Saceleanul.ro și pe grupul Orașul Săcele.

Farmacia Precizia

Leave a Reply